La Vânători, în județul Neamț, obiceiurile satului tradițional românesc pare că au încremenit în timp. Bătrânii satului se adună, la fel ca în tinerețe, la clacă. Odaia Centrului de zi de socializare se umple din când în când cu meșteșugarii populari care torc lâna pe fus, țes covoare tradiționale la război, croșetează, confecționează opinici. Lumina de la bec a înlocuit-o pe cea a lămpii cu gaz, părul le-a încărunțit de tot, fețele le sunt brăzdate de riduri în adâncimea cărora se ascund anii lor de bucurii și de deznădejde. Un lucru a rămas neschimbat și anume dibăcia de a-și lucra impecabil meșteșugul, laolaltă, așa cum făceau pe vremuri, la gura sobei cu lemne.
„O destinație rurală trebuie să pună în valoare și partea de meșteșuguri tradiționale, atât feminine, cât și masculine. Astfel, de la înființarea OMD-ului, obiectivul nostru a fost să evidențiem cât mai frumos ceea ce făceau înaintașii noștri altădată. Pentru noi era o rutină, pentru noi, astăzi, este un eveniment de sărbătoare, pentru că reușim totuși să fim alături de oamenii locului, de comunitate, reușim să fim împreună și să mai putem să aflăm de la bunici, de la părinți cum își petreceau ei timpul altădată”, susține Simona Dumitru, manager OMD Vânători Neamț.
În lumina rece de astăzi, cadrul devine nostalgic și frapant. Este ca o bruscă reîntoarcere în timp care te face să te întrebi când au zburat așa iute anii, când andrelele din mâinile femeilor, acul de cusut, caierul de lână au fost înlocuite de tablete conectate la internet și telefoane inteligente care deslușesc orice mister într-o fracțiune de secundă. Ce a fost însă frumos s-a păstrat. Oamenii sunt, la fel ca odinioară, împreună, așezați în cerc în sala Centrului de zi de socializare din Vânători Neamț.
„Șezătorile se organizau și în zilele de sărbătoare, dar și cu prilejul unor evenimente importante. Adunarea la clacă se făcea, de exemplu, pentru a se construi o casă, ceva, în curtea fiecăruia. Chiar am auzit bunicii povestind cum, cu o oaie, au construit o casă. Acest lucru nu mai e posibil în ziua de astăzi. Dar se organizau și șezători de relaxare, unde persoanele de atunci se întâlneau la începutul postului, în câșlegi (n.red. perioada dintre două posturi ortodoxe), cum se spune în zona noastră și mai petreceau timp de calitate împreună”, explică Constantin Claudiu Asaftei, șeful Centrului de zi de socializare.
În timp ce mâinile clăcașilor lucrează neîntrerupt, doamnele cântă colinde sau cântece populare, acompaniate de domnii care suflă din fluier.
Elisabeta Asavinei a trecut de mult pragul de 80 de ani, însă meșteșugul popular pe care îl îndrăgește cu toată inima o ține în putere. Coase bundițe tradiționale fără ochelari, dar cu o precizie și cu o migală de invidiat. A apucat să dea meșteșugul mai departe, iar acest lucru o bucură enorm acum, către apusul vieții. În timp ce toarce lâna pe fus, înconjurată de prieteni dragi, gândul îi zboară la șezătorile la care lua parte în tinerețe:
„Se numea clacă. O vecină care nu putea lucra, avea un copil mic sau era bolnavă, zicea «hai să mergem să-i dăm o clacă», să termine și ea de tors lâna sau ce avea lucru neterminat. Era mai bună lumea. Dacă terminam de prășit la mine și eram trei, mergeam să ajutăm și la vecina. Acum, dacă te-a văzut jos, acolo te lasă. Nu mai sunt timpurile acelea, să ajuți un om care nu poate sau să se sprijine cineva de puterea ta de muncă. Așa era atunci”.
Vrăjită ea însăși de firul poveștii care se întinde până în tinerețea ei îndepărtat, Elisabeta Asavinei deapănă cu mult umor amintirile din acele vremuri când oamenii erau mult mai inimoși.
„Am prins și eu clacă, mă duceam la clacă. Claca ținea până aproape de dimineață. Tuturor ne dădea gazda câte un caier, câte un fus, iar când se umplea fusul le lua la depănat. Al meu nu prea se umple, dar mi-l lua și mie. După ce se aduna firul, era obligatoriu să cânte din fluier un băiat, cineva. Cânta din fluier un băiat, iar alții mai obraznici oleacă se ridicau și suflau în lampă, ca să se stingă. Se stingea lampa, atunci gazda nu ne trimitea acasă. Așternea un țol mare pe jos și ne culcam acolo. Mai mult nu vă povestesc, că mi-e teamă că mă puneți să vă arăt și nu-mi mai amintesc”, afirmă cu umor bătrâna, stârnind chicotele de râs ale clăcașilor de astăzi.
La sat, din generație în generație, fiecare cunoaște câte un meșteșug folositor comunității. Catinca Buhnă a învățat să facă opinci. Dacă la început acestea erau încălțările obișnuite ale sale și ale familiei numeroase din care face parte, azi lucrează cel mai adesea pentru a completa costumele populare ale copiilor și tinerilor care compun ansambluri de dansuri populare.
„O pereche de opinci are mai multe părți: întâi vine croită, apoi găurită, măsurată, să fie cum trebuie, apoi împletită, iar totul se face manual. Cam două ore durează”, explică ea, oferind și un detaliu inedit: materia primă, pielea, este importată din Italia.
La sat, claca nu mai este o necesitate a supraviețuirii, ci s-a transformat într-o amintire care încă are puls. Într-o lume grăbită, fragmentată, în care fiecare își poartă singur povara, aceste întâlniri simple devin gesturi de rezistență culturală. Aici, lucrul făcut împreună capătă din nou sens, iar poveștile, cântecele și râsetele se transmit firesc, ca odinioară, de la o generație la alta.
Ușa Centrului de zi rămâne deschisă nu doar pentru oamenii locului, ci și pentru cei care vor să înțeleagă cum arăta tihna de altădată, cum se năștea solidaritatea și cum, dintr-un caier de lână și o seară lungă, se clădea o comunitate. La Vânători Neamț, claca nu aparține trecutului, ea continuă să țină satul laolaltă.
Ne vedem și pe DELTA TV – Televiziunea digitală cu cea mai mare acoperire din Sud-Estul României: Constanța, Tulcea, Ialomița și Călărași.
Reportajele și emisiunile de calitate sunt pe www.deltatv.ro
Be the first to comment