FOTO VIDEO Județul Vaslui la pas, dincolo de stereotipuri, printre mănăstiri, podgorii, povești și locuri care merită descoperite

Vasluiul este unul dintre acele locuri pe care trebuie să le vezi înainte de a spune că le cunoști. Ani la rând, județul a fost prins într-o imagine construită mai degrabă din stereotipuri și glume decât din realitatea locurilor sale, iar turismul nu a fost nici pe departe primul lucru asociat cu această parte a Moldovei. O călătorie prin județ schimbă însă perspectiva. Dincolo de șoselele care urcă și coboară printre dealuri apar mănăstiri cu istorii de sute de ani, podgorii întinse, biserici din lemn ridicate cu tehnici aproape dispărute, muzee surprinzătoare, locuri de agrement și comunități în care ospitalitatea moldovenească nu este doar o formulă de promovare.

Vasluiul nu este o destinație care își concentrează toate atuurile într-un singur loc și tocmai de aceea trebuie descoperit la pas. Călătoria se construiește din opriri și din poveștile oamenilor întâlniți pe drum. Unele duc până în vremea lui Ștefan cel Mare, altele în lumea boierilor moldoveni, a vechilor așezăminte monahale sau a intelectualilor care au făcut din Bârlad un important centru cultural. Vasluiul contemporan adaugă peste toate acestea podgorii dezvoltate cu investiții de zeci de milioane de euro, proiecte turistice, gastronomie și încercarea administrațiilor locale de a convinge că județul poate fi mai mult decât un loc prin care treci.

Este și pariul pe care îl face Ciprian Trifan, președintele Consiliului Județean Vaslui, aflat la primul mandat. Turismul este încă un domeniu cu mult potențial nevalorificat, iar primele resurse puse în această ecuație sunt cele pe care județul le are deja.

„De câțiva ani lucrăm la o strategie de turism. Am intensificat turismul ecumenic și facem toată infrastructura de care turiștii au nevoie pentru a veni și a vizita frumusețile noastre. Avem 18 lăcașuri monahale, una mai frumoasă decât cealaltă. De fapt nici nu poți să spui care e mai frumoasă dintre ele, pentru că sunt în zone diferite. Eu cred cu tărie că vom revigora turismul – atât cât se poate revigora într-un județ cum e Vasluiul”, spune Ciprian Trifan.

Turismul religios este doar una dintre direcții. Vasluiul are crame, trasee care pot fi descoperite la pas sau pe bicicletă, evenimente culturale și o gastronomie care poate deveni ea însăși motiv de călătorie. Problema rămâne transformarea acestor puncte disparate într-un circuit care să-l determine pe turist să petreacă aici mai mult decât câteva ore.

„Majoritatea celor care vin în județul Vaslui, la ora actuală, sunt de obicei în tranzit. Facem eforturi pentru a schimba acest aspect și pentru a așeza lucrurile în ceea ce privește turismul. Avem nevoie de investiții în gradul de ocupare. Noi deja facem o mulțime de lucruri: festivaluri – precum «Constantin Tănase», care se desfășoară între 5 și 11 octombrie, festivalul fanfarelor etc. Vorbim despre un lucru pe care noi am dorit să-l începem și care are un stadiu empiric, trebuie să recunoaștem acest aspect, dar nu renunțăm”, explică președintele Consiliului Județean.

Până când toate aceste obiective vor fi legate într-un produs turistic matur, județul are însă un atu care nu trebuie construit: peisajul. Dealurile Moldovei, pădurile, liniștea satelor și drumurile care șerpuiesc printre ele își schimbă complet culorile odată cu anotimpurile.

„Este un județ care merită descoperit, pentru liniștea lui, pentru frumusețea zonelor care pot fi explorate. Din punctul meu de vedere, cele mai frumoase anotimpuri în județul Vaslui sunt primăvara și toamna”, spune Ciprian Trifan.

Prima oprire confirmă că o parte importantă a poveștii Vasluiului trebuie căutată în jurul vechilor așezăminte religioase. La Mănăstirea Florești, istoria locului se întinde pe mai bine de cinci secole și începe, potrivit tradiției orale, cu o călugăriță pe nume Floarea sau Florentina, care ar fi ridicat aici, în jurul anului 1480, o biserică din lemn.

Gabriel Grecu, șef de secție în cadrul Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui, spune că documentele istorice completează această tradiție cu povestea unei biserici din piatră și a familiilor boierești care au susținut așezământul.

„Tradiția istorică vorbește despre ridicarea unei biserici de piatră, prin dare făcută de un boier, Vornicul Țării de Sus, Cârstea Ghenovici, care, împreună cu soția sa, au dăruit pământurile acestei zone pentru ridicarea unei mănăstiri pentru viitoarea oblăduire a sufletelor lor când vor trece în neființă. Deci undeva la 1596. La 1694, un urmaș al acestui boier, Gavriliță Costache întărește această dăruire”, explică Gabriel Grecu.

Actuala biserică nu este însă cea de atunci. A fost ridicată în secolul al XIX-lea, pe amplasamentul vechii construcții din piatră, într-o perioadă complicată din istoria mănăstirii. La începutul aceluiași secol, așezământul ajunsese sub administrarea directă a Patriarhiei Constantinopolitane, iar veniturile sale mergeau către călugării greci și Patriarhie, situație care a creat tensiuni cu oamenii locului.

Biserica pe care o vedem astăzi atrage atenția prin combinația arhitecturală mai puțin obișnuită. Elementele neogotice se întâlnesc cu planul tradițional al bisericii ortodoxe, ferestrele au forme gotice, iar rozetele traforate în piatră apar atât pe fațadă, cât și pe laturile edificiului. Două turle octogonale completează silueta construcției, iar pictura interioară a fost finalizată în 2014.

Alături, Palatul Egumenesc are propria istorie, aproape la fel de spectaculoasă. Clădirea a fost începută în perioada egumenului Nil și finalizată în 1881, dar nu a mai primit destinația pentru care fusese concepută. În loc să devină sediul administrației monahale, a fost transformată în spital rural.

„În perioada 1980 – 1982, a fost spital pentru copii distrofici, iar în perioada 1982 până în 1991 a fost secție a Spitalului de Psihiatrie din Vaslui, pentru alienații mintali irecuperabili”, povestește Anca Iordache, muzeograf la Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui.

După un amplu proces de renovare desfășurat între 2007 și 2017, Palatul Egumenesc a primit o nouă viață. La subsol se păstrează beciurile din cărămidă, iar la parter funcționează, din 2019, secția de Istorie și artă religioasă a Muzeului Județean. Aici sunt expuse obiecte de cult, veșminte, mobilier religios, icoane și cărți vechi, însă unele dintre cele mai valoroase piese legate de Mănăstirea Florești se află astăzi în custodia unor instituții muzeale.

Printre ele se numără Tetraevanghelul dăruit mănăstirii de Cârstea Ghenovici și soția sa, Anghelina, o piesă cu coperți din lemn și ferecătură din argint aurit, păstrată în colecția medievală a Muzeului Național de Istorie a României.

O altă poveste se leagă de icoana Maicii Domnului cu Pruncul, cunoscută și drept Sfânta de la Florești. Credincioșii i-au oferit, de-a lungul timpului, bijuterii în semn de mulțumire pentru binefacerile pe care considerau că le-au primit.

„Este vorba de inele, de lănțișoare, pandantive, pe care credincioșii le aduceau icoanei în semn de mulțumire pentru binefacerile. Pentru valoarea ei inestimabilă, Salba de la Florești se află în custodia Muzeului Județean «Ștefan cel Mare» din Vaslui, pentru a putea fi bine protejată”, explică Anca Iordache.

De la o mănăstire ale cărei rădăcini coboară până spre sfârșitul Evului Mediu, drumul duce către un așezământ mult mai tânăr. Mănăstirea Alexandru Vlahuță s-a născut după căderea comunismului, în perioada în care viața monahală începea să fie reactivată în multe locuri din țară.

Ieromonahul Ioil povestește că începuturile sunt legate de Rodica Holomei, ucenică a părintelui Calistrat Ivan, care și-ar fi dorit ridicarea unei mănăstiri pe aceste dealuri după un vis în care i s-ar fi arătat Sfântul Ierarh Nicolae. Primele demersuri au început în 2001, iar doi ani mai târziu au fost sfințite paraclisul și corpul în care locuiesc călugării.

Biserica mare a fost ridicată între 2006 și 2009 și păstrează elemente inspirate din stilul voievodal ștefanian, în timp ce pictura interioară are influențe sârbești. La exterior, două firide sunt dedicate exclusiv sfinților români.

„Primul hram al bisericii este Nașterea Maicii Domnului, al doilea este Sf. Mare Mucenic Gheorghe și al treilea hram, hramul tuturor sfinților români. Un hram foarte frumos, în care sărbătorim toți sfinții care au venit de la Sf. Andrei până la noi, de acum 2000 de ani”, spune ieromonahul Ioil.

Imaginea care rămâne însă în memorie este culoarea. Biserica este zugrăvită într-un albastru intens, iar într-o zi senină, privită de la distanță, pare să se contopească aproape complet cu cerul. Siluetele sfinților pictați pe exterior rămân astfel suspendate vizual pe fondul albastru, într-un peisaj în care arhitectura și natura par să continue una în cealaltă.

Vasluiul nu înseamnă însă numai spiritualitate. Dealurile sale sunt și pământ de vie, iar următoarea oprire schimbă complet registrul călătoriei. La Averești, tradiția viticolă a fost transformată într-o afacere care produce anual milioane de litri de vin și exportă în zeci de țări.

Conacul de pe Domeniile Averești datează din 1874. Constantin Duluțe a preluat societatea în 2007 și spune că, de atunci, au fost replantate 650 de hectare de viță-de-vie și realizate investiții importante în tehnologia de prelucrare a strugurilor și în restaurarea conacului.

„Am folosit bani europeni, am atras o sumă destul de importantă și fără banii europeni nu cred că făceam mare lucru, pentru că renta investiția. Acum suntem o firmă capitalizată, cu credite bancare și cu fonduri europene am reușit să închidem o afacere de peste 70 de milioane de euro”, spune proprietarul Domeniilor Averești.

Cifrele dau măsura afacerii: aproximativ opt milioane de kilograme de struguri sunt transformate anual în cinci milioane de litri de vin. Dar poate mai interesantă decât dimensiunea producției este revenirea către soiurile autohtone, într-un moment în care tocmai identitatea locală începe să fie căutată tot mai mult de consumatorii internaționali.

Vedeta podgoriei este Busuioaca de Bohotin. Din cele aproximativ 800 de hectare cultivate, 225 îi sunt dedicate. Alături se află Zghihara de Huși, un alt soi strâns legat de această regiune viticolă.

„Ca desfacere, vindem peste 85% pe piața din România. Ne-am promovat și avem peste 25 de state în care vindem vin, țări din Europa, din Asia, Statele Unite și Canada. Ținta noastră este să mărim cantitatea de vin pe care o vindem pe piețele externe”, spune Constantin Duluțe.

La Averești, terroir-ul este explicat simplu: podgoria se află la aproximativ 380 de metri altitudine, nopțile sunt răcoroase, iar zilele însorite contribuie la păstrarea acidității și aromelor. Sunt tocmai condițiile pe care producătorii le consideră potrivite inclusiv pentru vinurile spumante.

De la milioanele de litri de vin produse la Averești, traseul ajunge într-o comună în care turismul a fost gândit la o scară cu totul diferită. La Pădureni, Primăria funcționează cu numai nouă angajați, iar Temistocle Diaconu conduce comuna de 36 de ani. Una dintre investițiile de care vorbește cu cea mai mare mândrie este Satul de Vacanță, construit în jurul unei idei care, la început, a stârnit destule îndoieli.

Piscina deschisă în 2004 a fost o asemenea investiție. Întrebarea de atunci – dacă o comună din Vaslui are sau nu nevoie de bazin – primește astăzi un răspuns fără ezitare din partea primarului.

„Ne trebuie sau nu piscină? Da! Toată vara, copiii premianți au acces liber la piscină, copiii orfani de asemenea – cu condiția impusă de școală să aibă nota 10 la purtare. Profesorul de sport dacă vrea să-i învețe pe elevi să înoate, de asemenea are acces gratuit cu ei la piscină”, spune Temistocle Diaconu.

Satul de Vacanță are astăzi piscină, teren de echitație, cai, ponei și măgari, iar comuna dispune de șapte terenuri de sport, dintre care unul cu nocturnă. Primarul susține că veniturile generate de zona de agrement aproape dublează bugetul local anual. Dincolo de cifre, Pădureni oferă imaginea unei comunități care a încercat să transforme infrastructura de agrement într-un serviciu pentru propriii locuitori și, în același timp, într-un motiv pentru ca oamenii din afară să ajungă aici.

Drumul prin județ readuce apoi călătorul către patrimoniul religios, de data aceasta într-o formă mult mai fragilă: lemnul. La Pârvești se păstrează o biserică ridicată între 1816 și 1820, neobișnuită prin dimensiuni și prin tehnica folosită de meșterii care au construit-o.

Ciprian Șlemco, ghid specializat în bisericile din Moldova și Bucovina, explică faptul că lăcașurile de lemn din Moldova de câmpie au evoluat diferit de cele din zonele montane ale Bucovinei sau Maramureșului. Primele construcții de acest tip foloseau inclusiv amestecuri de lut, paie și bălegar de cal, materiale care asigurau o bună izolație termică. Pârveștiul iese însă din tipar prin proporții.

„La Pârvești – un lăcaș de cult construit în perioada 1816 – 1820 – ne surprinde prin înălțimea bisericii în sine și nu doar prin înălțimea turlelor, ci și prin înălțimea corpului principal al bisericii. Din ceea ce vedem, se duce la o înălțime de 19-20 de metri, total atipic pentru zona de câmpie. Ne surprinde de asemenea prin turlele bisericii, de obicei găsim biserici cu o singură turlă, aici avem trei turle”, spune Ciprian Șlemco.

Și mai interesant este modul în care bârnele au fost îmbinate. În tehnica pe care ghidul o descrie drept autohtonă, lemnul nu este pur și simplu suprapus la colțuri, ci sculptat cu dalta, piesă cu piesă, astfel încât bârnele să se îmbine asemenea unui puzzle și să fie fixate cu piroane din lemn. Fără tehnologie modernă, meșterii au ridicat o structură care a trecut de două secole.

După liniștea bisericilor de lemn, Bârladul schimbă din nou ritmul călătoriei. Orașul are o identitate culturală care depășește cu mult dimensiunile sale, iar una dintre instituțiile care o păstrează vie este Teatrul „Victor Ion Popa”.

Primul gong s-a auzit pe 20 decembrie 1955. Pentru bârlădeni, spune Teodora Spînu, secretarul literar al teatrului, deschiderea instituției a venit ca un adevărat cadou de Crăciun.

„Primul spectacol s-a numit «Mielul turbat», era premieră națională, de Aurel Baranga, în regia marelui maestru Sică Alexandrescu. Era un nume la vremea aceea și o onoare pentru noi să vină aici, la Bârlad, când gongul a bătut pentru prima dată”, povestește Teodora Spînu.

Inițial s-a numit Teatrul de Stat, însă după numai un an colectivul a cerut ca instituția să poarte numele dramaturgului Victor Ion Popa, profund legat de aceste locuri. Iar din inițialele numelui s-a născut și o glumă afectuoasă păstrată în interiorul instituției.

„Este un nume, este din osul acestui pământ, iar prescurtarea ne facem să spuneam teatrului nostru VIP. Teatrul în sine, deși are 70 de ani, este totuși tânăr și mereu deschis spre nou”, spune Teodora Spînu.

Clădirea a fost consolidată și reabilitată, iar din 2012 actorii joacă într-un spațiu renovat. Shakespeare, Goldoni, Matei Vișniec și, firește, Victor Ion Popa au trecut prin repertoriul scenei bârlădene, iar „Take, Ianke și Cadâr” continuă să readucă în fața publicului dramaturgul al cărui nume îl poartă teatrul.

La numai câteva străzi distanță, o altă instituție explică de ce cultura are rădăcini atât de puternice în Bârlad. Muzeul „Vasile Pârvan” a fost fondat la 10 aprilie 1914, cu doar câteva luni înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Ideea exista însă încă din 1906, când intelectualii orașului începuseră să discute despre necesitatea unui muzeu și a unei biblioteci.

Managerul instituției, dr. Mircea Mamalaucă, își amintește plastic starea clădirii înaintea lucrărilor de consolidare.

„Dacă ați fi venit aici înainte de data de 10 februarie 2010, am fi privit împreună cerul, pentru că se vedea din clădire. (…) Astăzi însă vedeți această minunată clădire care găzduiește muzeul «Vasile Pârvan». Este unul dintre cele mai vechi muzee din regiune”, spune acesta.

Bârladul avea deja, la începutul secolului trecut, un mediu intelectual care putea susține asemenea instituții. Biblioteca a fost înființată în 1909, muzeul în 1914, iar Academia Bârlădeană un an mai târziu. Orașul a dat sau a format personalități importante, între care Vasile Pârvan și George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină.

„George Călinescu spunea că Bârladul este Weimarul României, adică toată lumea a perceput acest oraș ca fiind unul deosebit”, amintește Mircea Mamalaucă.

În sălile muzeului, povestea merge însă mult mai departe în timp decât istoria instituției. Unele dintre exponate provin din necropole descoperite la Polocin Islaz, în comuna Pogonești, la aproximativ 27 de kilometri sud-vest de Bârlad. Descoperirile arheologice vorbesc despre comunitățile care trăiau aici în secolul al IV-lea și despre schimbările produse într-o perioadă în care migrațiile și răspândirea creștinismului modificau lumea de la est de Carpați.

Arheologul Mircea Oancă explică faptul că au fost identificate două tipuri de rit funerar: incinerația, cu depunerea rămășițelor în urne, și înhumarea.

„O parte au păstrat ritul vechi de înmormântare care presupunea incinerarea, ceilalți au trecut probabil la creștinism. Nu avem semne clare, dar faptul că trec la îngroparea defuncților indică o schimbare”, spune arheologul.

Din Bârlad, călătoria se întoarce între pădurile Vasluiului, către un loc în care granița dintre istorie și legendă devine aproape imposibil de trasat. Mănăstirea Bujoreni este cunoscută de oamenii locului și sub un nume care stârnește inevitabil curiozitatea: Mănăstirea Măgarului sau Cotul Măgarului.

În centrul poveștii se află icoana Maicii Domnului în jurul căreia avea să se dezvolte așezământul monahal.

„Ca o legendă care se îmbină cu realitate, icoana Maicii Domnului, care este la închinare și în jurul căreia s-a ridicat acest așezământ monahal, a fost descoperită cândva de către un animăluț, un măgăruș – de asta se cheamă Mănăstirea Măgarului – în această poiană cu mulți ani în urmă”, povestește ieromonahul Pimen.

Legenda este una dintre acele istorii care par făcute pentru a fi spuse seara, în jurul focului. Măgărița ar fi aparținut inițial unui pădurar din zona Bârladului, care a vândut-o unor ciobani pentru că animalul obișnuia să plece din locul în care era priponit. Numai că năravul a continuat. De fiecare dată, măgărița era găsită în aceeași poiană, îngenuncheată cu picioarele din față în dreptul scorburii unui stejar uriaș.

Într-o zi, ciobanii ar fi pus în desaga animalului banii câștigați după vânzarea produselor în târgul Bârladului. Peste noapte, măgărița a dispărut din nou, cu tot cu desagă. Oamenii au pornit pe urmele ei și au găsit-o în același loc. De data aceasta, povestește tradiția, din scorbură se vedeau trei luminițe. Acolo ar fi fost descoperită icoana Maicii Domnului.

Icoana ar fi fost ascunsă pentru a fi ferită în timpul invaziilor otomane. Ieromonahul Pimen spune că cercetările arheologice au identificat, nu departe de actuala mănăstire, urmele unui alt așezământ monahal medieval, ceea ce a alimentat ipoteza că icoana ar fi aparținut acelei comunități și ar putea data din jurul secolului al XIV-lea. Prima atestare documentară a Mănăstirii Bujoreni este însă din 27 martie 1602.

După secole de istorie și legende monahale, o întâlnire cu un dinozaur în mărime naturală pare o schimbare radicală de decor. Și chiar este. În satul Secuia, comuna Muntenii de Jos, Dino Parc Moldova introduce pe traseul prin Vaslui o oprire gândită în primul rând pentru familiile cu copii.

Aproximativ 30 de exponate reproduc specii de dinozauri care au populat planeta în urmă cu milioane de ani. Unele sunt animatronice, se mișcă și scot sunete, iar efectul este suficient pentru ca adulții să scoată telefonul la fel de repede ca cei mici.

„Noi am gândit special proiectul Din Parc Moldova în așa fel încât copiii să se distreze, iar părinții să se relaxeze. Pentru copii avem câteva locuri de joacă foarte interesante, mai avem în plan și alte locuri de joacă menite să îi atragă și cu care să venim ca și noutăți, iar părinții să poată savura o cafea sau pur și simplu să se bucure de razele soarelui într-un ambient deosebit”, spune Petronela Buhăescu, administratorul parcului.

Proiectul este încă în dezvoltare, iar colecția urmează să fie extinsă. Parcul are și un amfiteatru în care sunt organizate evenimente, în special pentru copii, adăugând astfel o componentă de agrement unei zone turistice dominate în principal de istorie și patrimoniu religios.

Iar dacă există un loc potrivit pentru finalul unei călătorii prin Vaslui, acesta este Podu Înalt. Pe măsură ce te apropii, silueta ecvestră a lui Ștefan cel Mare se ridică deasupra peisajului și anunță unul dintre cele mai puternice repere istorice ale județului. Monumentul amintește de victoria obținută de voievodul Moldovei asupra armatei otomane în ianuarie 1475, bătălie rămasă de referință în istorie.

Locul nu mai este gândit doar ca spațiu comemorativ. În zonă au fost organizate inclusiv reconstituiri istorice, iar Consiliul Județean încearcă să dezvolte infrastructura astfel încât monumentul să devină centrul unei zone turistice mai ample.

„Am reamenajat această zonă, am recreat această zonă – spre stradă veți vedea harta Moldovei vechi, care are și niște miniaturi, cetățile Moldovei în miniatură. (…) Dorința noastră este să facem o zonă de entertainment în față și o piață de desfacere pentru cei care produs în zona noastră, în zona metropolitană a municipiului Vaslui. Avem foarte multe proiecte ambițioase”, spune Ciprian Trifan.

Cercul se închide astfel în același punct din care a început călătoria: întrebarea dacă Vasluiul poate deveni o destinație turistică. După un drum printre mănăstiri, podgorii, sate, muzee, biserici de lemn și locuri în care istoria Moldovei încă se vede în peisaj, răspunsul nu mai ține atât de mult de lipsa obiectivelor, cât de capacitatea de a le pune împreună și de a le face cunoscute.

Vasluiul nu are spectacolul imediat al muntelui și nici infrastructura turistică a destinațiilor consacrate. Are însă ceva ce tocmai turismul de masă face tot mai greu de găsit: locuri în care poți ajunge fără să simți că ai intrat într-un decor construit exclusiv pentru vizitatori. La Florești găsești o mănăstire cu cinci secole de istorie, la Alexandru Vlahuță o biserică albastră care pare să se piardă în peisajul celest, la Averești podgorii care duc vinul Moldovei peste granițe, la Pârvești lemnul lucrat de meșteri acum două sute de ani, iar la Bârlad o viață culturală care a făcut cândva orașul să fie comparat cu Weimarul.

Acesta este Vasluiul care merită descoperit la pas: nu cel din bancuri și prejudecăți, ci cel care se dezvăluie încet, de-a lungul drumului, prin peisaje, gusturi și istorii pe care puțini turiști au avut până acum curiozitatea să le caute.

Ne vedem și pe DELTA TV – Televiziunea digitală cu cea mai mare acoperire din Sud-Estul României: Constanța, Tulcea, Ialomița și Călărași.

Reportajele și emisiunile de calitate sunt pe www.deltatv.ro